Invataturile Sfantului Serafim De Sarov

ÎNVĂŢĂTURILE SFÂNTULUI SERAFIM DE SAROV,
EXPLICATE ÎN CARTEA DOBÂNDIREA DUHULUI SFÂNT

În această lume complicată în care trăim, am întâlnit zilele trecute un călugăr ortodox de 85 de ani, considerat a avea har conform terminologiei utilizată de confraţii săi. Şi aceasta deoarece făcea vindecări prin rugăciune.
În terminologia mea, îl consider o fiinţă iluminată. Şi aceasta deoarece trăia, simplu, fără nici o urmă de îndoială starea de unitate. Am înţeles de la el că putem aspira către această stare, putem să ne gândim la ea, dar pasul final este să ajungem să o trăim, aici, fizic, în acest plan.
Cuvintele lui sunt foarte simple, nu am regăsit la el teorii complicate. Aşa şi afirma:” Creaţia este măreaţă tocmai prin simplitatea, prin claritatea ei. De câte ori cauţi căi complicate de a fi în Dumnezeu, tu de fapt te rătăceşti în propria minte. La sfârşitul acestei vieţi sufletul se înnobilează prin clipele în care a iubit, a dăruit şi s-a bucurat că era pe pământ.”

L-am întrebat cum se produc vindecările, ce se întâmplă când cineva vine la el.
” Eu, omul nu mă gândesc că aş avea ceva de făcut, eu mă deschid şi las Sfântul Duh să curgă prin mine. Nu întreb niciodată omul de ce a venit la mine, ce problemă are, îi simt doar sufletul cât de greu îi este, şi apoi mă rog. Atât fac, mă rog împreună cu el. Şi îi spun că este o mare bucurie atunci când doi se strâng în numele Lui că atunci şi El este cu noi. Pentru mine este o binecuvântare când cineva îmi deschide uşa chiliei. Eu nu privesc omul intrând la mine ci pe Dumnezeu în om pătrunzând în chilie.
La sfârşit simt cum omul este mai uşor, mai senin. Eu nu trebuie să ştiu ce greutate purta el, Dumnezeu ştie, îmi păstrez doar sufletul deschis şi mă rog din toată inima. Deci totul este rugăciunea noastră către Dumnezeu, uneori îi ţin mâinile în ale mele, alteori le pun pe creştetul capului. Uneori simt că este nevoie să mai vină, alteori ştiu că lucrarea s-a făcut. Şi miracolul pentru mine nu îl numesc vindecare, îl numesc trezirea omului în Dumnezeu.”

L-am întrebat de ce într-o mulţime agitată, tensionată, nervoasă îmi era mai greu să mă rog şi mi-a răspuns:
“Atât timp cât îl priveşti pe Dumnezeu ca fiind în afara ta, o să şi găseşti motive tot în afara ta. Cauza nu este în cei din jur ci cum îl priveşti tu pe Dumnezeu. Dacă ai credinţă nestrămutată ca El este în tine, realizezi că nimeni nu poate sta între tine şi Dumnezeu. Ca să te rogi cobori în tine, închizi ochii şi în inima ta o să găseşti liniştea. Acolo te aşteaptă Dumnezeu. Mintea este prima care fie se deschide şi prin gândurile tale îl lasă pe El să se manifeste în tine, sau tot mintea este cea care te împiedică. Mintea ţese labirinturi şi uneori se pierde în propria ei ţesătură. Dacă laşi iubirea din inima ta să îţi scalde mintea, o să vezi cum gândurile tale îşi găsesc singure drumul către Cer.”

L-am întrebat de ce se agitau, se luptau oamenii ca să ajungă la Lumină:
” TE LUPŢI SĂ AJUNGI MAI APROAPE DE DUMNEZEU CÂND AI O TEAMĂ ÎN TINE, O NELINIŞTE, O ÎNDOIALĂ ÎN CEEA CE PRIVEŞTE RELAŢIA TA CU DUMNEZEU. ATUNCI ÎNTOTDEAUNA GĂSEŞTI CĂ MAI AI CEVA DE FĂCUT, NU AI FĂCUT DESTUL, MAI EXISTĂ ÎNCĂ ŞI ACEL CEVA O SĂ ÎŢI ADUCĂ APROPIEREA, ŞI CAUŢI ŞI CAUŢI NEÎNCETAT. DAR DACĂ TE OPREŞTI DIN ZBUCIUM, DIN FRĂMÂNTARE, DIN CĂUTARE, ÎŢI DAI VOIE SĂ ÎL DESCOPERI ÎN TINE.
Poţi trăi o întreagă viaţă preocupat să îl cauţi în afara ta, dar nu cauţi unde trebuie. Lupta exterioară este un semn al luptei din sufletul acelor oameni, aspiraţia lor, năzuinţa lor, căutarea lor şi acela e modul în care o reflectă.”

L-am întrebat cum după ore petrecute în picioare, într-o poziţie în care nu puteai nici să te întorci, el nu dădea nici un semn de oboseală şi nu numai aceasta, în jurul lui oamenii erau foarte liniştiţi, calmi. Răspândea o vibraţie de pace în jur care liniştea mulţimea.
“OBOSEALA VINE DIN LUPTA FIINŢEI CU VIAŢA. CÂND TE OPUI VIEŢII, JUDECÂND, CRITICÂND, MÂNIINDU-TE, PIERZI VIAŢA DIN TINE ŞI OBOSEŞTI, ŞI ESTE ŞI NORMAL PENTRU CĂ MERGI CONTRA CURENTULUI.
Iubirea, este curgerea vieţii. Pacea, liniştea, se obţin când laşi viaţa să curgă prin tine şi nu mai opui rezistenţă la ceva”.
Şi m-a întrebat:” Ai obosit vreodată în timp ce te bucurai, în timp ce iubeai, în timp ce te rugai? Atunci te lăsai purtat de curgerea vieţii, nu opuneai rezistenţă. Atunci te deschideai prin inimă. Oboseşti când cauţi cu mintea, inima nu te oboseşte vreodată. Şi mintea caută neîncetat, mereu găseşte altceva de care să se agaţe, dar în esenţă minţea îşi caută liniştea.
DECI LUPTA NU ESTE ÎNTRE NOI ŞI CEI DIN JUR, SAU ÎNTÂMPLĂRILE DIN VIAŢĂ, CI ESTE ÎNTRE NOI ŞI NOI, ACEA LUPTĂ INTERIOARĂ ESTE CEA CARE EPUIZEAZĂ.”

L-am întrebat cum poţi să ieşi din această zbatere, pendulare:
“NU TREBUIE SĂ TE ZBAŢI CA SĂ IEŞI, PENTRU CĂ TE AFUNZI ŞI MAI RĂU.
Şi vine o vreme când înţelegi că nu e necesar să te zbaţi, că totul se întâmplă de la sine, înţelegi că viaţa curge lin, nu este o strădanie. Lupta are loc până când se coboară această înţelegere, această pace. Nu fugi după Dumnezeu, stai liniştit şi lasă-l să se exprime prin tine”.

L-am întrebat cum a ajuns el la această stare de pace, în opinia mea de iluminare şi mi-a spus că s-a rugat către Dumnezeu să îl lumineze ca să poată dărui la cei din jur, dintr-o credinţă fermă că cererea sa este auzită şi îndeplinită, şi apoi s-a lăsat purtat de valurile vieţii, s-a deschis şi i-au venit rugăciunile pe care le simţea cu sufletul. Nu s-a îndoit nici un moment şi rugămintea sa la Dumnezeu era să îi dea acest har de a dărui atât timp cât trăieşte pe acest pământ. Aceasta consideră ca fiind cea mai mare binecuvântare, bogăţia inimii.

I-am spus că în opinia mea biserica s-a îndepărtat de credincioşi, a pierdut legătura, şi într-un fel a întrerupt legătura între Cer şi Pământ, în condiţiile în care ei aveau puterea să o consolideze.
“Biserica este o instituţie alcătuită tot din oameni. Şi omul s-a îndepărtat de aproapele său. Şi aceasta din teamă. Teama de a nu se pierde învăţăturile, de a le păstra nealterate, din frica aceasta şi-au concentrat atenţia doar pe învăţătură şi au uitat ce este mai important, cei cărora li s-a adresat Christos prin învăţăturile sale. Iisus nu a vorbit ascuns, doar Apostolilor, el a ieşit în lume. Dar şi în Biserică sunt oameni şi oameni.
Ce poţi face tu ca om este să studiezi Cuvântul Întemeietorului, să îl simţi, să citeşti şi să alegi acele rugăciuni pe care le simţi cu Sufletul, pentru că dacă doar le rosteşti fără suflet, ele sunt doar sunete goale. Prin rugăciune omul se înalţă prin Cuvânt care este faptă, prin gând şi prin trăire. Acestea trei trebuie să meargă împreună ca să te înalţe. Nu e datoria noastră să îi judecăm pe semenii noştri, aşa scrie şi în cărţi să nu judecăm, noi folosim piatra de temelie, învăţătura şi ne găsim singuri calea prin care vorbim cu Dumnezeu.”

Mi-a spus că este foarte important să ascult tăcerea.
” Caută tăcerea, nu urmări şirul cuvintelor mele, ascultă-l pe Dumnezeu în tăcerea mea.”
Şi de câte ori se oprea din vorbit, stăteam cu ochii închişi şi auzeam, simţeam sunetul unui fâlfâit de aripi, şi vedeam ca un glob imens de lumină deasupra capului lui.
Această fiinţă se adresa cu un respect deosebit pentru toţi cei din jur, cu veneraţie, l-am întrebat ce simte el când vorbeşte cu un om:
“Eu când vorbesc cu un om, îl privesc pe Sfântul Duh în el.

SĂ FII LIPSIT DE RESPECT LA ADRESA UNUI OM ESTE CA ŞI CUM AI FI LIPSIT DE RESPECT ÎN FAŢA TRONULUI LUI DUMNEZEU.
Nu e suficient să îl vezi pe Dumnezeu într-un înger sau în Fiul Său, uită-te în jur şi descoperă-l aici.
Rosteşte fiecare cuvânt cu respect, rar, nu te grăbi să vorbeşti. Cuvintele sunt alcătuite din Duhul Sfânt, şi când vorbeşti cu un om, vorbeşte rar şi cu respect, ştiind că în acel moment Duhul Sfânt se manifestă prin tine în lume. Lasă că fiecare cuvânt să vină din sufletul tău, simte-l înainte să îl rosteşti, doar aşa el va atinge sufletul celui căruia i te adresezi. Ceea ce spui tu dacă este lipsit de lumină sufletului tău va trece într-un cotlon al minţii, şi mintea va uita, dacă ceea ce rosteşti vine din suflet, acel om va păstra în sufletul lui nu ceea ce eu sau tu am rostit, ci amintirea bucuriei sufletului lui.”

La plecare doream din suflet să îi dăruiesc ceva, nu ştiam ce, mă frământam, şi mi-a răspuns la întrebarea mea nespusă spunându-mi să fac asupra lui semnul crucii şi să îl binecuvântez. Mă gândeam cum pot eu omul să fac acest gest asupra lui aflat parcă în această lume dar neaparţinând ei şi mi-a explicat:” Când faci ceva cu toată inima laşi puterea celestă a Sfântului Duh să coboare prin tine, omul nu binecuvântează cu puterea omului ci cu cea a Duhului, şi în faţa Sa toţi suntem egali.”
Fiinţele iluminate păşesc printre noi, neştiuţi, simpli, se simte doar adierea lumilor celeste la trecerea lor prin viaţa noastră.

Posted by qyogaflow